“Exista un motiv logic pentru tot ce se intampla in aceasta lume si dincolo de ea – si totul are sens. Intr-o zi, vei intelege scopul Divin al planului lui Dumnezeu” (Lois Pearl)
Calatoria
Nu corpul mamei se ridica in aer; tot ce putea sa spuna era ca acela era sufletul ei. Era trasa in sus, gravitand inspre ceva. Nu a privit inapoi. Nemaifiind constienta de mediul ei fizic, stia ca parasise deja sala de nasteri si motoarele din ea. A continuat sa se ridice, deplasandu-se i sus. Desi, la nivel constient, nu stia nimic despre moarte si viata sau despre orice altceva de natura spirituala, asta n-a avut nici o importanta. Nu e nevoie sa fii specialist, ca sa-ti dai seama cand esenta ta fundamentala iti paraseste corpul si incepe sa se ridice. Pentru asta, nu poate exista decat o singura explicatie.
Revelatia finala a mamei mele, traita pe masa de nastere, a fost ca, desi lasa i urma tot ce era familiar, nu-i mai pasa. Asta a surprins=-o la inceput. Imediat ce a incetat sa se opuna si “s-a abandonat”, calatoria a inceput. Mai intai, a cuprins-o un sentiment de pace generala, de liniste si de absenta oricaror responasabilitati lumesti. Nu mai exista nici un detaliu ingrijorator al vietii de zi cu zi, care sa o traga in jos. Nici un termen de respectat, nici o sarcina de indeplinit, nici o asteptare de satisfacut, nici o restrictie de stabilit. Nu mai avea nici o teama de necunoscut. Una cate una, toate se topeau ... Si ce usurare a fost. Ce mare usurare. Pe cand se intampla acest lucru, a cuprins-o un sentiment de usurare si a devenit constienta de faptul ca plutea. Se simtea atat de usoara – acum ca toate acele responasbilitati lumesti se topisera – incat s-a ridicat la un nivel si mai sus. Si asa a inceput inaltarea mamei mele, cu opriri doar cat sa absoarba cunoastere – de un fel sau altul.
A urcat printr-o succesiune de niveluri diferita – nu-si aminteste un “tunel” anume, asa cum relateaza altii care au avut experienta similare. Ceea ce si- amintit insa, a fost ca, pe drum, a intalnit pe “altcineva”. Acestia erau mai mult decat oameni. Erau ”fiinte”, “spirite”, “suflete” ale celor al caror timp aici, pe Pamant, se sfarsise. Aceste “suflete” au vorbit cu ea – mdesi a vorbi poate nu e cuvantul cel mai potrivit. Comunicarea era non-verbala – un gen de transfer de ganduri, care nu lasa nici o indoiala cu privire la mesajul transmis. Aici nu exista indoiala.
Mama a aflat ca limbajul verbal, asa cum il cunoastem noi, nu este atat un ajutor pentru comunicare, cat un obstacol pentru aceasta. Este una dintre sarcinile pe care le avem de indeplinit, ca parte a existentei noastre de invatare aici, pe Pamant. Intr-un fel, este si ceea ce ne mentine in domeniul nostru limitat de intelegere, in care trebuie sa funsctionam pentru a ne putea invata celelalte lectii.
Sufletul – “miezul” unei persoane – este singurul lucru care supravietuieste, sau care conteaza, a inteles mama. Sufleteste isi expun clar natura lor. Nu existau fete, corpuri, nimic in spatele caruia sa te ascunzi, dar i-a recunoscut pe fiecare, stiind cine erau. Aspectul lor fizic nu mai facea parte ei. Fusese lasat in urma, ca o amintire a rolului pe care il jucasera odata in viata celor iubiti, ca sa fie pastrat in memoria existentei lor. Acesta este testamentul lor – dovada adevarului foatei fiinte fizice, singurul lucru ce ramane aici, pe Pamant. Adevarata lor esenta trece dincolo.
Mama a aflat cat de naimportante sunt infatisarea si particularitatile noastre fizice si cat de superficial este atasamnetul nostru fata de valoarea acestora. Lectai pe care o avea ea de invatat la acel nivel era sa nu judece oameni dupa infatisare – inclusiv rasa sau culoare – si nici dupa ceea ce cred, sau dupa nivelul lor de educatie. Sa descopere cine sunt ei cu adevarat, sa vada ce este inauntru, sa treaca de exterior si sa le vada adevarata identitate. Si – desi aceasta era o lectie pe care o stia de aici – cumva iluminarea pe care a capatat-o acolo a fost infinit mai complexa, infinit mai cuprinzatoare.
Era imposibil sa aprecieze trecerea timpului. Mama stia ca se aflase acolo suficient de mult timp cat sa treaca prin toate nivelurile. Mai stia si ca fiecare nivel continea cate o alta lectie.
Primul nivel era al sufletelor legate da Pamant – cele care inca nu sunt pregatite sa plece. Acestia sunt cei carora le e greu sa se desparta de ceea ce le este familiar. Sunt, de obicei, spirite care simt ca au o treaba neterminata da facut. Poate ca au lasat in urma pe cineva bolnav sau handicapat, a carui ingrijire era responsabilitatea lor (si nu vor sa-l paraseasca); astfel, sufletele raman la acest nivel, pana cand se simt capabile sa se elbereze de legaturile lor pamantesti . Sau, poate ca au avut o moarte brusca sau violenta, care nu le-a dat timp sa inteleaga ca au murit si sa patrunda procesul pe care trebuie sa-l parcurga pentru a urma calea inaltarii. In acest caz, aceste suflete inca mai simt legaturi puternice cu cei vii si nu sunt pregatite sa-i abandoneze. Pana ce nu-si dau seama ca nu mai pot functina in acel plan, ca nu mai apartin acelui plan si acelei dimensiuni,, vor ramane la acest prim nivel – cel mai apropiat de viata lor trecuta.
Amintirile mamei mele despre cel de al doilea nivel par cumva mai vagi, desi cele de la nivelul al treilea sunt destul de vii.
Cand a urcat la al treilea nivel, isi aminteste ca a coplesit-o un sentiment greu. A simtit tristete, cand si-a dat seama ca era nivelul celor care isi luasra viata. Aceste suflete se aflau acum in purgatoriu. Pareau sa fi fost izolate, sa nu se miste nici in sus, nici in jos. Nuaveau nici un scop. Prezenta lor se misca la intamplare. Li se va permite, oare, ca, la un moment dat, sa se ridice pentru a-si completa lectia si pentru a-si continua evolutia? Nu putea sa conceapa ca nu. Poate caavea sa dureze mai mult, dar asta – simtea ea – era doar o speculatie. Nu era un raspuns pe care mama putea sa-l aduca de acolo. In orice caz, aceste suflete nu erau linistite – trcerea prin acest nivel era foarte neplacuta, dar si pentru cei care erau doar in trecere.
Lectia de la acest nivel al treilea nivel era nepieritoare si clara: Luandu-ti propria ta viata, intrrupi planul lui Dumnezeu.
Alte lectii
Au mai fost si alte lectii pe care mama a reusit sa le aduca aici. I s-a aratat inutilitate gestului de a-i jeli pe cei care au murit. Daca exista vreun regret care le incearca pe spiritele ce au trecut dincolo, acesta este legat de durerea suferita de cei pe care ii lasa in urma. Ei doresc ca noi sa ne bucuram de trecerea lor, sa-i conducem acasa cu surle si trambite, pentru ca, atunci cand murim, ne aflam acolo unde vrem sa fim. Doliul nostru se leaga de pierderea pe care am suferit-o noi, de pierdera locului pe care persoana respectiva il ocupa in viata noastra. Existenta lor, fie ca o traim ca placuta sau neplacuta, a facut parte din procesul nostru de invatare. La moartea lor, pierdem “sursa” lectiei respective. Speranta este ca fie am invatat ce aveam de invatat, fie, reflectand asupra modului in care s-a intretesut viata noastra cu viata lor, intr-un tarziu vom reusi sa invatam. Mama stia ca trecerea timpului – de cand plecam din ceruri, ca sa ne traim viata aici, pe Pamant, pana ne intoarcem – este doar o clipita pentru constiinta noastra eterna si ca vom fi impreuna “intr-o clipa”. Atunci ne dam seama ca toate sunt asa cum a fost menit sa fie.
De asemenea, i s-a mai aratat ca, indiferent ce lucruri aparent teribile sau nedrepte li se intampla oamenilor aici, pe Pamant, aceasta nu este din vina lui Dumnezeu. Atunci cand sunt ucisi copii inocenti, cand un om bun moare dupa o boala prelungita, sau cand cineva e ranit sau desfigurat, asta nu are nimic de-a face cu invinovatirea sau vina. Acestea sunt lectiile noastre pe care le avem de invatat – cele ce exista in planul nostru divin – si pe care am acceptat sa le ducem la indeplinire. Sunt lectii pentru evolutie – atat pentru cei care dau, cat si pentru cei care primesc.
Intr-o perspectiva mai larga, aceste intamplari sunt sub indrumarea si controlul persoanei care le traieste. Actiunea – sau cum o executam – este doar modul in care am orchestrat noi evenimentele. Intelegand asta, a vazut cat e de nepotrivit sa ne intrebam cum a putut Dumnezeu sa lase astfel de lucruri sa se intample – sau, pe baza unor astfel de intamplari, sa punem la indoiala chiar existenta lui Dumnezeu. Acum, mama mea a inteles ca exista o explicatie logica pentru toate. Era atat de perfect, incat se intreba cum de nu stiuse dinainte. Si intr-un fel, vazand imaginea completa, si-a dat seama ca totul – totul – este asa cum trebuie sa fie.
Mama a mai aflat si ca razboiul e o stare temporara de barbarism, un mod ignorant si stangaci de a rezolva disputele – si ca, la un moment dat, el nu va mai exista. Aceste suflete considera dependenta de arme a omenirii nu numai ca fiind primitiva, dar si ridicola – tineri care sunt trimisi sa lupte in bataliile unor batrani, pentru a cuceri pamanturi.
Intr-o zi, omenirea se va uita in urma la intregul concept si se va intreba, de ce? Cand vor exista suficiente suflete evoluate, cu o inteligenta vasta, care sa rezolve problemele, atunci razboiul va lua definitiv sfarsit.
Mama a aflat chiar de ce oamenii care, dupa toate aparentele au facut lucruri “oribile” in viata, au fost primiti acolo fara judecata. Actiunile lor au devenit lectii din care aveau de invatat si cu ajutorul carora urmau sa-si perfectioneze fiinta. Ei urmau sa evolueze, pornind de la nivelul alegerilor lor. Desigur, trebuiau sa revina mereu pe Pamant, pana ce vor fi absorbit toata cunoasterea derivata din consecintele – cu bataie lunga – ale comportamentului lor. Urmau sa treaca prin acest ciclu al nasterii si renasterii, atata vreme cat era necesar pentru a evolua si a reveni, in sfarsit, Acasa.
Cand s-au termiat le
ctiile, mama a urcat la nivelul cel mai de sus. Odata ajunsa acolo, s-a oprit din urcare si a inceput sa lunece fara efort inainte, atrasa constant si intentionat catre un fel de forta. De o parte se de alta, treceau pe langa ea cele mai minunate forme si culori. Erau ca niste peisaje, doar ca ... nu exista pamant. Stia, cumva, ca erau flori si copaci, dar nu erau in nici un fel ca iaci, pe Pamant. Aceste nuante si forme unice, indescriptibile, care nu existau in lumea pe care o lasase in urma, au umplut-o de admiratie.
Treptat, mama si-a dat seama ca aluneca deasupra unui fel de sosea, o banda pe care erau, pe fiecare parte, suflete familiare – prieteni, rude, oameni pe care ii cunostea.din multe vieti. Venisera sa o primeasca, sa o indrume si sa ii spuna ca totul este in regula. Era un sentiment indescriptibil de pace si extaz.
La capatul indepartat al drumului, mama vazu o lumina. Era ca si soarele – atat de stralucitoare, incat ii era teama ca-i va arde ochii. Totusi, frumusetea ei era orbitoare. Nu-si putea lua privirea de la ea. Surprinzator, desi se apropia, nu o dureau ochii. Stralucirea rafinata a luminii parea familiara, intr-un fel, reconfortanta. Se gasi invaluita in aura ei si stiu ca lumina aceea era mult mai mult decat o simpla stralucire: era nucleul Fiintei Supreme. Ajunsese la nivelul Luminii care cunoaste totul, mistuie totul, accepta totul si iubeste totul. Mama stia ca ajunsese Acasa. Apartinea acestui loc. De aici venise.
Atunci Lumina a comunicat cu ea, fara cuvinte. Printr-unul sau doua ganduri non-verbale, i-a comunicat suficiente informatii cat sa umple tomuri intregi. I-a desfasurat viata – viata aeasta – si a vazut-o in imagini. Era minunat sa vezi asta; aproape tot ce spusese sau facuse vreodata era afisat in plina lumina. Putea sa simta, efectiv, durerea sau bucuria pe care le pricinuise altora. Prin acest proces, isi primea propriile lectii – FARA NICI O JUDECATA. Totusi, desi nu exista judecata, stia ca fusese o viata buna.
Dupa o vreme, mamei i s-a datsa cunoasca faptul ca avea sa fie trimisa inapoi. Dar ea nu voia sa mearga. Ciudat, cu toata lupta cu care se impotrivise mortii la inceput, acum nu voia chiar deloc sa plece. Acum era atat de minunat de impacata – adapostita de noile ei imprejurimi, cuprinsa de noile ei revelatii, alaturi de vechii ei prieteni. Voia sa raman acolo pe vecie. Cum ar putea cineva sa se astepte ca ea sa plece?
Ca raspuns la aceste
rugi tacute, mama a fost facuta sa inteleaga ca nu-si termiase treaba pe Pamant: trebuia sa se intoarca si sa-si creasca copilul. In parte, motivul pentru care a fost adusa aici fusese ca sa dobandeasca o cunoastere speciala, tocmai pentru acest lucru. Dintr-o data, mama se simti atrasa afara din nucleul de lumina, inapoi, pe calea pe care calatorise inainte. Dar acum mergea in directia opusa si stia ca se intoarcea la viata ei de pe Pamant. Pe cand parasea sufletele familiare, culorile si formele, pe cand parasea si Lumina Insesi, simtea un dor si o tristete profunda.
Pe masura ce se indeparta de Lumina, cunoasterea mamei incepu sa paleasca. Stia ca fusse programata sa uite; nu trebuia ca ea sa-si aminteasca. Incerca cu disperare sa se agate de ceea ce mai ramanea, fiind sigura ca nu avea de a face cu un vis. Se lupta sa se gate de amintiri si de impresii – multe dintre ele deja plecasera – si simti o pierdere teribila. Totusi, simtea o pace interioara, infiltrata acum de intelegera ca, atunci cand urma sa fie vremea sa se intoarca Acasa, avea sa fie primita cu iubire. Era sigura ca isi va aminti acest lucru. Nu se mai temea de moarte.
Revenise la ceea ce oamenilor le palce sa considere “lumea reala”
Calatoria
Nu corpul mamei se ridica in aer; tot ce putea sa spuna era ca acela era sufletul ei. Era trasa in sus, gravitand inspre ceva. Nu a privit inapoi. Nemaifiind constienta de mediul ei fizic, stia ca parasise deja sala de nasteri si motoarele din ea. A continuat sa se ridice, deplasandu-se i sus. Desi, la nivel constient, nu stia nimic despre moarte si viata sau despre orice altceva de natura spirituala, asta n-a avut nici o importanta. Nu e nevoie sa fii specialist, ca sa-ti dai seama cand esenta ta fundamentala iti paraseste corpul si incepe sa se ridice. Pentru asta, nu poate exista decat o singura explicatie.
Revelatia finala a mamei mele, traita pe masa de nastere, a fost ca, desi lasa i urma tot ce era familiar, nu-i mai pasa. Asta a surprins=-o la inceput. Imediat ce a incetat sa se opuna si “s-a abandonat”, calatoria a inceput. Mai intai, a cuprins-o un sentiment de pace generala, de liniste si de absenta oricaror responasabilitati lumesti. Nu mai exista nici un detaliu ingrijorator al vietii de zi cu zi, care sa o traga in jos. Nici un termen de respectat, nici o sarcina de indeplinit, nici o asteptare de satisfacut, nici o restrictie de stabilit. Nu mai avea nici o teama de necunoscut. Una cate una, toate se topeau ... Si ce usurare a fost. Ce mare usurare. Pe cand se intampla acest lucru, a cuprins-o un sentiment de usurare si a devenit constienta de faptul ca plutea. Se simtea atat de usoara – acum ca toate acele responasbilitati lumesti se topisera – incat s-a ridicat la un nivel si mai sus. Si asa a inceput inaltarea mamei mele, cu opriri doar cat sa absoarba cunoastere – de un fel sau altul.
A urcat printr-o succesiune de niveluri diferita – nu-si aminteste un “tunel” anume, asa cum relateaza altii care au avut experienta similare. Ceea ce si- amintit insa, a fost ca, pe drum, a intalnit pe “altcineva”. Acestia erau mai mult decat oameni. Erau ”fiinte”, “spirite”, “suflete” ale celor al caror timp aici, pe Pamant, se sfarsise. Aceste “suflete” au vorbit cu ea – mdesi a vorbi poate nu e cuvantul cel mai potrivit. Comunicarea era non-verbala – un gen de transfer de ganduri, care nu lasa nici o indoiala cu privire la mesajul transmis. Aici nu exista indoiala.
Mama a aflat ca limbajul verbal, asa cum il cunoastem noi, nu este atat un ajutor pentru comunicare, cat un obstacol pentru aceasta. Este una dintre sarcinile pe care le avem de indeplinit, ca parte a existentei noastre de invatare aici, pe Pamant. Intr-un fel, este si ceea ce ne mentine in domeniul nostru limitat de intelegere, in care trebuie sa funsctionam pentru a ne putea invata celelalte lectii.
Sufletul – “miezul” unei persoane – este singurul lucru care supravietuieste, sau care conteaza, a inteles mama. Sufleteste isi expun clar natura lor. Nu existau fete, corpuri, nimic in spatele caruia sa te ascunzi, dar i-a recunoscut pe fiecare, stiind cine erau. Aspectul lor fizic nu mai facea parte ei. Fusese lasat in urma, ca o amintire a rolului pe care il jucasera odata in viata celor iubiti, ca sa fie pastrat in memoria existentei lor. Acesta este testamentul lor – dovada adevarului foatei fiinte fizice, singurul lucru ce ramane aici, pe Pamant. Adevarata lor esenta trece dincolo.
Mama a aflat cat de naimportante sunt infatisarea si particularitatile noastre fizice si cat de superficial este atasamnetul nostru fata de valoarea acestora. Lectai pe care o avea ea de invatat la acel nivel era sa nu judece oameni dupa infatisare – inclusiv rasa sau culoare – si nici dupa ceea ce cred, sau dupa nivelul lor de educatie. Sa descopere cine sunt ei cu adevarat, sa vada ce este inauntru, sa treaca de exterior si sa le vada adevarata identitate. Si – desi aceasta era o lectie pe care o stia de aici – cumva iluminarea pe care a capatat-o acolo a fost infinit mai complexa, infinit mai cuprinzatoare.
Era imposibil sa aprecieze trecerea timpului. Mama stia ca se aflase acolo suficient de mult timp cat sa treaca prin toate nivelurile. Mai stia si ca fiecare nivel continea cate o alta lectie.
Primul nivel era al sufletelor legate da Pamant – cele care inca nu sunt pregatite sa plece. Acestia sunt cei carora le e greu sa se desparta de ceea ce le este familiar. Sunt, de obicei, spirite care simt ca au o treaba neterminata da facut. Poate ca au lasat in urma pe cineva bolnav sau handicapat, a carui ingrijire era responsabilitatea lor (si nu vor sa-l paraseasca); astfel, sufletele raman la acest nivel, pana cand se simt capabile sa se elbereze de legaturile lor pamantesti . Sau, poate ca au avut o moarte brusca sau violenta, care nu le-a dat timp sa inteleaga ca au murit si sa patrunda procesul pe care trebuie sa-l parcurga pentru a urma calea inaltarii. In acest caz, aceste suflete inca mai simt legaturi puternice cu cei vii si nu sunt pregatite sa-i abandoneze. Pana ce nu-si dau seama ca nu mai pot functina in acel plan, ca nu mai apartin acelui plan si acelei dimensiuni,, vor ramane la acest prim nivel – cel mai apropiat de viata lor trecuta.
Amintirile mamei mele despre cel de al doilea nivel par cumva mai vagi, desi cele de la nivelul al treilea sunt destul de vii.
Cand a urcat la al treilea nivel, isi aminteste ca a coplesit-o un sentiment greu. A simtit tristete, cand si-a dat seama ca era nivelul celor care isi luasra viata. Aceste suflete se aflau acum in purgatoriu. Pareau sa fi fost izolate, sa nu se miste nici in sus, nici in jos. Nuaveau nici un scop. Prezenta lor se misca la intamplare. Li se va permite, oare, ca, la un moment dat, sa se ridice pentru a-si completa lectia si pentru a-si continua evolutia? Nu putea sa conceapa ca nu. Poate caavea sa dureze mai mult, dar asta – simtea ea – era doar o speculatie. Nu era un raspuns pe care mama putea sa-l aduca de acolo. In orice caz, aceste suflete nu erau linistite – trcerea prin acest nivel era foarte neplacuta, dar si pentru cei care erau doar in trecere.
Lectia de la acest nivel al treilea nivel era nepieritoare si clara: Luandu-ti propria ta viata, intrrupi planul lui Dumnezeu.
Alte lectii
Au mai fost si alte lectii pe care mama a reusit sa le aduca aici. I s-a aratat inutilitate gestului de a-i jeli pe cei care au murit. Daca exista vreun regret care le incearca pe spiritele ce au trecut dincolo, acesta este legat de durerea suferita de cei pe care ii lasa in urma. Ei doresc ca noi sa ne bucuram de trecerea lor, sa-i conducem acasa cu surle si trambite, pentru ca, atunci cand murim, ne aflam acolo unde vrem sa fim. Doliul nostru se leaga de pierderea pe care am suferit-o noi, de pierdera locului pe care persoana respectiva il ocupa in viata noastra. Existenta lor, fie ca o traim ca placuta sau neplacuta, a facut parte din procesul nostru de invatare. La moartea lor, pierdem “sursa” lectiei respective. Speranta este ca fie am invatat ce aveam de invatat, fie, reflectand asupra modului in care s-a intretesut viata noastra cu viata lor, intr-un tarziu vom reusi sa invatam. Mama stia ca trecerea timpului – de cand plecam din ceruri, ca sa ne traim viata aici, pe Pamant, pana ne intoarcem – este doar o clipita pentru constiinta noastra eterna si ca vom fi impreuna “intr-o clipa”. Atunci ne dam seama ca toate sunt asa cum a fost menit sa fie.
De asemenea, i s-a mai aratat ca, indiferent ce lucruri aparent teribile sau nedrepte li se intampla oamenilor aici, pe Pamant, aceasta nu este din vina lui Dumnezeu. Atunci cand sunt ucisi copii inocenti, cand un om bun moare dupa o boala prelungita, sau cand cineva e ranit sau desfigurat, asta nu are nimic de-a face cu invinovatirea sau vina. Acestea sunt lectiile noastre pe care le avem de invatat – cele ce exista in planul nostru divin – si pe care am acceptat sa le ducem la indeplinire. Sunt lectii pentru evolutie – atat pentru cei care dau, cat si pentru cei care primesc.
Intr-o perspectiva mai larga, aceste intamplari sunt sub indrumarea si controlul persoanei care le traieste. Actiunea – sau cum o executam – este doar modul in care am orchestrat noi evenimentele. Intelegand asta, a vazut cat e de nepotrivit sa ne intrebam cum a putut Dumnezeu sa lase astfel de lucruri sa se intample – sau, pe baza unor astfel de intamplari, sa punem la indoiala chiar existenta lui Dumnezeu. Acum, mama mea a inteles ca exista o explicatie logica pentru toate. Era atat de perfect, incat se intreba cum de nu stiuse dinainte. Si intr-un fel, vazand imaginea completa, si-a dat seama ca totul – totul – este asa cum trebuie sa fie.
Mama a mai aflat si ca razboiul e o stare temporara de barbarism, un mod ignorant si stangaci de a rezolva disputele – si ca, la un moment dat, el nu va mai exista. Aceste suflete considera dependenta de arme a omenirii nu numai ca fiind primitiva, dar si ridicola – tineri care sunt trimisi sa lupte in bataliile unor batrani, pentru a cuceri pamanturi.
Intr-o zi, omenirea se va uita in urma la intregul concept si se va intreba, de ce? Cand vor exista suficiente suflete evoluate, cu o inteligenta vasta, care sa rezolve problemele, atunci razboiul va lua definitiv sfarsit.
Mama a aflat chiar de ce oamenii care, dupa toate aparentele au facut lucruri “oribile” in viata, au fost primiti acolo fara judecata. Actiunile lor au devenit lectii din care aveau de invatat si cu ajutorul carora urmau sa-si perfectioneze fiinta. Ei urmau sa evolueze, pornind de la nivelul alegerilor lor. Desigur, trebuiau sa revina mereu pe Pamant, pana ce vor fi absorbit toata cunoasterea derivata din consecintele – cu bataie lunga – ale comportamentului lor. Urmau sa treaca prin acest ciclu al nasterii si renasterii, atata vreme cat era necesar pentru a evolua si a reveni, in sfarsit, Acasa.
Cand s-au termiat le
ctiile, mama a urcat la nivelul cel mai de sus. Odata ajunsa acolo, s-a oprit din urcare si a inceput sa lunece fara efort inainte, atrasa constant si intentionat catre un fel de forta. De o parte se de alta, treceau pe langa ea cele mai minunate forme si culori. Erau ca niste peisaje, doar ca ... nu exista pamant. Stia, cumva, ca erau flori si copaci, dar nu erau in nici un fel ca iaci, pe Pamant. Aceste nuante si forme unice, indescriptibile, care nu existau in lumea pe care o lasase in urma, au umplut-o de admiratie.Treptat, mama si-a dat seama ca aluneca deasupra unui fel de sosea, o banda pe care erau, pe fiecare parte, suflete familiare – prieteni, rude, oameni pe care ii cunostea.din multe vieti. Venisera sa o primeasca, sa o indrume si sa ii spuna ca totul este in regula. Era un sentiment indescriptibil de pace si extaz.
La capatul indepartat al drumului, mama vazu o lumina. Era ca si soarele – atat de stralucitoare, incat ii era teama ca-i va arde ochii. Totusi, frumusetea ei era orbitoare. Nu-si putea lua privirea de la ea. Surprinzator, desi se apropia, nu o dureau ochii. Stralucirea rafinata a luminii parea familiara, intr-un fel, reconfortanta. Se gasi invaluita in aura ei si stiu ca lumina aceea era mult mai mult decat o simpla stralucire: era nucleul Fiintei Supreme. Ajunsese la nivelul Luminii care cunoaste totul, mistuie totul, accepta totul si iubeste totul. Mama stia ca ajunsese Acasa. Apartinea acestui loc. De aici venise.
Atunci Lumina a comunicat cu ea, fara cuvinte. Printr-unul sau doua ganduri non-verbale, i-a comunicat suficiente informatii cat sa umple tomuri intregi. I-a desfasurat viata – viata aeasta – si a vazut-o in imagini. Era minunat sa vezi asta; aproape tot ce spusese sau facuse vreodata era afisat in plina lumina. Putea sa simta, efectiv, durerea sau bucuria pe care le pricinuise altora. Prin acest proces, isi primea propriile lectii – FARA NICI O JUDECATA. Totusi, desi nu exista judecata, stia ca fusese o viata buna.
Dupa o vreme, mamei i s-a datsa cunoasca faptul ca avea sa fie trimisa inapoi. Dar ea nu voia sa mearga. Ciudat, cu toata lupta cu care se impotrivise mortii la inceput, acum nu voia chiar deloc sa plece. Acum era atat de minunat de impacata – adapostita de noile ei imprejurimi, cuprinsa de noile ei revelatii, alaturi de vechii ei prieteni. Voia sa raman acolo pe vecie. Cum ar putea cineva sa se astepte ca ea sa plece?
Ca raspuns la aceste
rugi tacute, mama a fost facuta sa inteleaga ca nu-si termiase treaba pe Pamant: trebuia sa se intoarca si sa-si creasca copilul. In parte, motivul pentru care a fost adusa aici fusese ca sa dobandeasca o cunoastere speciala, tocmai pentru acest lucru. Dintr-o data, mama se simti atrasa afara din nucleul de lumina, inapoi, pe calea pe care calatorise inainte. Dar acum mergea in directia opusa si stia ca se intoarcea la viata ei de pe Pamant. Pe cand parasea sufletele familiare, culorile si formele, pe cand parasea si Lumina Insesi, simtea un dor si o tristete profunda.Pe masura ce se indeparta de Lumina, cunoasterea mamei incepu sa paleasca. Stia ca fusse programata sa uite; nu trebuia ca ea sa-si aminteasca. Incerca cu disperare sa se agate de ceea ce mai ramanea, fiind sigura ca nu avea de a face cu un vis. Se lupta sa se gate de amintiri si de impresii – multe dintre ele deja plecasera – si simti o pierdere teribila. Totusi, simtea o pace interioara, infiltrata acum de intelegera ca, atunci cand urma sa fie vremea sa se intoarca Acasa, avea sa fie primita cu iubire. Era sigura ca isi va aminti acest lucru. Nu se mai temea de moarte.
Revenise la ceea ce oamenilor le palce sa considere “lumea reala”
Adresa site Eric Pearl ... http://www.thereconnection.com/
