Alchimistul (Paulo Coelho)

O data la cateva decenii apare o carte care schimba pentru totdeauna viata cititorilor sai. Alchimistul lui Paulo Coelho este o astfel de carte. Singura noastra obligatie este sa ne realizam destinul.
Extraordinarul roman al lui Paulo Coelho a inspirat milioane de cititori din intraga lume. Aceasta poveste, uluitoare in simplitatea si intelepciunea ei, este despre un pastor andaluz pe nume Santiago care isi paraseste casa din spania, aventurandu-se in Africa de Nord in cautarea unei comori ingropate in Piramide. Pe drum intalneste o tiganca tanara si frumoasa, un barbat care isi spune rege si un alchimist, care ii arata calea. Nimeni nu stie care este comoara sau daca Santiago poate depasi obstacolele intalnite in drumul prin desert Dar ceea ce incepe ca o aventura copilareasca pentru a descoperi locuri exotice si bogatii lumesti se transforma intr-o cautare de comori ce nu pot fi aflate decat inlauntrul tau.
Plina de seva, evocatoare si profund umana, povestea lui Santiago este un etern indemn de a ne urma visele si de a ne asculta inima.


Fragmente

Dar cămilarul nu părea prea impresionat de ameninţarea războiului.
― Sînt în viaţă, îi spuse flăcăului, în timp ce mînca o farfurie de curmale în noaptea fără focuri şi fără lună. Cînd mănînc, nu fac nimic altceva de­cît să mănînc. Dacă merg, doar atît voi face, voi um­bla. Dacă va trebui să lupt, orice zi va fi la fel de bună ca să mor.
Şi asta pentru că nu trăiesc nici în trecutul meu, nici în viitor. Nu am decît prezentul, şi numai el mă interesează. Dacă vei putea rămîne mereu în prezent, vei fi un om fericit. Vei simţi că în deşert există viaţă, că cerul are stele, şi că războinicii se luptă pentru că asta face parte din rasa omeneas­că. Viaţa va fi o sărbătoare, o mare sărbătoare pen­tru că ea este numai şi numai momentul în care trăim.

― Îmi cîştig pîinea ghicind viitorul oamenilor, zise el. Cunosc ştiinţa beţişoarelor şi ştiu cum să pă­trund în acest spaţiu unde totul e scris. Aici pot să citesc trecutul, să descopăr ce a fost uitat şi să înţe­leg semnele prezentului. Cînd mă consultă oame­nii eu nu citesc viitorul; ghicesc viitorul. Pentru că viitorul îi aparţine lui Dumnezeu şi el îl arată nu­mai în împrejurări deosebite. Şi cum reuşesc eu să ghicesc viitorul? Prin semnele prezentului. În pre­zent stă tot secretul; dacă dai atenţie prezentului, poţi să-l îmbunătăţeşti. Şi dacă îţi îmbunătăţeşti prezentul, tot ce se va întîmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor şi trăieşte în fiecare zi în învăţăturile Legii şi cu încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veşnicia.
Cămilarul vru să ştie în ce împrejurări îngă­duie Dumnezeu să se vadă viitorul.
― Cînd îl arată El însuşi. Iar Dumnezeu arată viitorul foarte rar, şi pentru un singur motiv: cînd este un viitor care a fost scris să fie schimbat.


Era o inimă complicată: înainte era obişnuită să plece mereu, iar acum voia să ajungă cu orice preţ. Uneori inima lui stătea ore în şir povestindu-i isto­rii de dor, alteori se emoţiona de răsăritul soarelui în deşert şi-l făcea pe flăcău să plîngă pe ascuns. Inima bătea mai repede cînd îi vorbea flăcăului de­spre comoară şi abia se mai simţea cînd ochii flă­căului se pierdeau în nesfîrşirea deşertului. Dar niciodată nu tăcea, nici chiar cînd flăcăul nu schim­ba nici o vorbă cu Alchimistul.
― De ce trebuie să ne ascultăm inima? întrebă flăcăul cînd se opriră în acea zi.
― Pentru că acolo unde este ea, acolo va fi şi comoara ta.
― Inima mea e agitată, spuse flăcăul. Visează, se emoţionează şi e îndrăgostită de o femeie din deşert. Îmi cere tot felul de lucruri şi nu mă lasă să dorm nopţi în şir cînd mă gîndesc la ea.― Asta-i bine. Inima ta e vie. Ascultă în conti­nuare tot ce are să-ţi spună.


― Am cunoscut alchimişti adevăraţi, continuă el. Se încuiau în laborator şi încercau să evolueze ca aurul; descopereau Piatra Filozofală. Pentru că au înţeles că atunci cînd evoluează un lucru, avan­sează şi tot ce este în jurul lui. Alţii au obţinut pia­tra din întîmplare. Erau înzestraţi, sufletele lor erau mai treze decît ale celorlalţi oameni. Dar aceştia nu contează pentru că sînt rari. Alţii, în sfîrşit, nu cău­tau decît aur. Aceştia nu au descoperit niciodată taina. Au uitat că plumbul, arama, fierul îşi au şi ele o Legendă Personală pe care trebuie să şi-o îm­plinească. Cine se amestecă în Legenda Personală a altuia, niciodată nu şi-o va descoperi pe a lui.


― Nu ştiu să mă transform în vînt, repetă flă­căul.
― Aminteşte-ţi de ce ţi-am spus: lumea este numai partea vizibilă a lui Dumnezeu. Alchimia înseamnă să aduci în plan material perfecţiunea spirituală.


― Tu nu poţi fi vînt, spuse vîntul. Sîntem de naturi diferite.
― Nu e adevărat, răspunse flăcăul. Am cunos­cut secretele Alchimiei pe cînd rătăceam prin lume cu tine. Port în mine vînturile, deşerturile, oceanele, stelele şi tot ce a fost creat în Univers. Am fost fă­cuţi de aceeaşi Mînă, şi avem acelaşi Suflet. Vreau să fiu ca tine, să pătrund în toate colţurile, să stră­bat mările, să spulber nisipul care-mi acoperă co­moara, să aduc aproape vocea iubitei mele.
― Am ascultat discuţia ta cu Alchimistul de acum cîteva zile, spuse vîntul. El a spus că fiecare lucru are Legenda lui Personală. Oamenii nu se pot transforma în vînt.
― Învaţă-mă să fiu vînt pentru cîteva clipe, se rugă flăcăul. Ca să putem vorbi despre posibilită­ţile nelimitate ale omului şi ale vîntului.
Vîntul era curios, şi acela era un lucru pe care nu-l ştia. I-ar fi plăcut să vorbească despre acel lu­cru, dar nu ştia cum să transforme oamenii în vînt. Chiar dacă el ştia atîtea lucruri! Plăsmuia deşer­turi, scufunda nave, culca la pămînt păduri întregi şi se plimba prin oraşe pline de muzică şi de zgo­mote ciudate. Se credea nemărginit, şi dintr-o dată venea băiatul ăsta care spunea că mai sînt încă lu­cruri pe care le putea face vîntul.
― Şi lucrul ăsta care se cheamă Iubire, continuă flăcăul, văzînd că vîntul aproape că cedase rugă­minţilor lui. Cînd iubeşti reuşeşti să fii orice lucru al Creaţiei. Cînd iubeşti nu-ţi trebuie să înţelegi ce se petrece pentru că totul se petrece în noi şi oame­nii se pot transforma în vînt. Dacă vîntul îi ajută, desigur.
Vîntul era foarte mîndru, aşa că a fost foarte iri­tat cînd auzi vorbele flăcăului. Începu să sufle mai tare, ridicînd nisipurile deşertului. Dar trebui să recunoască, la sfîrşit, că şi dacă a străbătut toată lu­mea, tot nu ştia cum să-l transforme pe om în vînt. Şi nu cunoştea Iubirea.
― Cînd hoinăream prin lume, am observat că mulţi oameni vorbeau de iubire privind spre cer, spuse vîntul, furios că trebuia să-şi recunoască li­mitele. Poate că ar trebui să întrebi cerul.
― Atunci ajută-mă, zise flăcăul. Umple locul ăsta de praf pentru ca eu să pot privi soarele fără să mă orbească.
― Vîntul suflă atunci cu toată puterea, şi cerul se umplu de nisip lăsînd doar un disc aurit în loc de soare.


― Vîntul mi-a spus că ştii ce este Iubirea, se adresă flăcăul Soarelui. Dacă cunoşti Iubirea cu adevărat, cunoşti şi Sufletul Lumii, care e făcut din Iubire.
― De aici de unde mă aflu, spuse soarele, pot vedea Sufletul Lumii. El comunică cu sufletul meu şi amîndoi, împreună, facem să crească plantele şi să umble oile în căutarea umbrei. De aici de unde mă aflu ― şi sînt foarte departe de lume ― am învăţat să iubesc. Ştiu că, dacă m-aş apropia puţin mai mult de Terra, tot ce-ar fi pe ea ar muri şi Su­fletul Lumii ar înceta să mai existe. Atunci ne pri­vim şi ne îndrăgim, şi eu îi dau viaţă şi căldură, iar ea îmi dă un motiv să trăiesc.
― Va să zică ştii ce este Iubirea, spuse flăcăul.
― Şi cunosc şi Sufletul Lumii, pentru că am stat mult de vorbă în călătoria asta fără sfîrşit prin Uni­vers. El îmi spune că necazul lui cel mai mare este că pînă în ziua de azi numai mineralele şi vegeta­lele au înţeles că totul e un singur lucru. Şi pentru asta nu trebuie ca fierul să fie la fel cu cuprul, iar cuprul la fel cu aurul. Fiecare îşi are rolul lui în acest lucru unic şi totul ar fi fost o Simfonie a Păcii dacă Mîna care a scris totul s-ar fi oprit în a cincea zi a Creaţiei. Dar a existat şi o a şasea zi, spuse Soarele.
― Eşti înţelept pentru că vezi totul de la distan­ţă, răspunse flăcăul. Dar nu cunoşti Iubirea. Dacă n-ar fi existat a şasea zi a Creaţiei n-ar fi existat omul, şi cuprul ar fi pentru totdeauna cupru, plumbul, pentru totdeauna plumb. Fiecare îşi are Legenda lui Personală, e drept, dar într-o bună zi această Le­gendă Personală se va fi împlinit. Şi atunci este ne­voie să te transformi în ceva mai bun şi să ai o nouă Legendă Personală, pînă ce Sufletul Lumii va fi cu adevărat un singur lucru.
Soarele căzu pe gînduri şi se hotărî să strălu­cească mai tare. Vîntul, căruia îi plăcuse discuţia, suflă şi el mai tare, pentru ca soarele să nu-l or­bească pe flăcău.
― De aceea există Alchimia, continuă flăcăul. Pentru ca fiecare om să-şi caute comoara şi s-o gă­sească şi pe urmă să vrea să fie mai bun decît pînă atunci. Plumbul îşi va împlini rolul său pînă ce lu­mea nu va mai avea nevoie de plumb; şi atunci el va trebui să se transforme în aur. Alchimiştii fac acest lucru. Arată că, de cîte ori căutăm să fim mai buni decît sîntem, totul în jurul nostru devine mai bun.
― Şi de ce spui că eu nu cunosc Iubirea? între­bă Soarele.
― Pentru că iubirea nu înseamnă să fii nemiş­cat precum deşertul, nici să cutreieri lumea precum vîntul, nici să priveşti totul de la distanţă, cum faci tu. Iubirea este forţa care transformă şi face ca Su­fletul Lumii să fie mai bun. Cînd am pătruns în el pentru prima oară, am crezut că este perfect. Apoi am văzut că era o oglindă a tuturor fiinţelor şi îşi avea războaiele şi patimile lui. Noi sîntem aceia care hrănim Sufletul Lumii, iar pămîntul pe care trăim va fi mai bun sau mai rău după cum noi vom fi mai buni sau mai răi. Aici intră în joc forţa Iu­birii, fiindcă atunci cînd iubim, vrem totdeauna să fim mai buni decît sîntem.
― Şi ce vrei de la mine? întrebă Soarele.
― Să mă ajuţi să mă preschimb în vînt, răspun­se flăcăul.
― Natura mă cunoaşte ca cea mai înţeleaptă făptură, răspunse Soarele. Dar nu ştiu cum să te preschimb în vînt.
― Atunci cu cine trebuie să vorbesc?
Soarele nu răspunse. Vîntul trăgea cu urechea şi avea să umple lumea cu ştirea că înţelepciunea aceluia era limitată. Dar pînă una alta nu avea chef să fugă de lîngă acel flăcău care vorbea Limbajul Lumii.
― Încearcă să stai de vorbă cu Mîna care a scris totul, răspunse Soarele într-un sfîrşit.


Flăcăul se întoarse spre Mîna care Scrisese To­tul. Dar în loc să vorbească ceva, simţi că Univer­sul rămase tăcut, aşa încît tăcu şi el.
O forţă a Iubirii ţîşni din sufletul lui, şi flăcăul începu să se roage. Era o rugăciune pe care n-o mai spusese niciodată pînă atunci, era o rugăciune fără cuvinte şi fără nici o cerere. Nu mulţumea pentru oile care găsiseră un islaz, nici nu implora să vîndă mai multe cristaluri, nici nu cerea ca femeia pe care o întîlnise să-i aştepte întoarcerea. În liniştea care urmă, flăcăul înţelese că deşertul, vîntul şi soarele căutau semnele pe care acea Mînă le scrisese şi care încercau să-şi împlinească menirea şi să înţeleagă ce stătea scris pe un simplu smarald. Ştia că acele semne erau răspîndite pe Pămînt şi în Spaţiu şi că aparent nu aveau nici un rost, nici un temei, şi că nici deşerturile, nici vînturile, nici sorii şi nici oame­nii nu ştiau pentru ce fuseseră creaţi. Numai Mîna aceea avea un motiv pentru toate astea şi numai ea era în stare să săvîrsească minuni, să transforme oceanele în deşerturi şi oamenii în vînt. Pentru că numai ea înţelegea că un scop major împingea Uni­versul spre un punct unde cele şase zile ale Creaţiei se vor transforma în Marea Operă.
Flăcăul s-a cufundat în Sufletul Lumii şi a vă­zut că Sufletul Lumii era o parte a sufletului lui Dumnezeu şi a văzut că Sufletul lui Dumnezeu era propriul lui suflet. Şi că putea deci să facă minuni.


A rămas multă vreme privind la cer. Apoi a scos din desagă o carafă cu vin şi a băut. Şi-a amintit de noaptea din deşert, cînd privise şi acolo stelele şi băuse vin cu Alchimistul. Se gîndi la drumurile lungi pe care le făcuse şi la modul straniu în care Dumnezeu îi arătase comoara. Dacă nu credea în visele ce se repetă, nu întîlnea o ţigancă, nici un rege, nici un tîlhar, nici... "Bine, lista e lungă. Dar drumul era scris şi eu nu aveam cum să mă pierd", îşi spuse.


Vizionati ... http://www.youtube.com/watch?v=KNkYZa3Pdic